XLXXII. Lege și fărădelege în jocurile de noroc din România (II)

Am încheiat articolul precedent cu promisiunea că revin cu modul practic de apărare împotriva celor care depun inițiative legislative, pe bandă rulantă, folosindu-se doar de populism ieftin și demagogie politică, dar în total dispreț față de principiul fundamental al calității proiectelor de lege, consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căreia „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” precum și măsurile ce pot fi întreprinse atunci când acestea, prin modul lor de adoptare, au devenit „fărădelegi” prin faptul că încalcă, în mod flagrant, drepturile și libertățile fundamentale garantate atât de legea fundamentală cât și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Atunci când nu sunt respectate normele legale obligatorii, de către inițiatori, de la momentul depunerii acestor proiecte de lege, apoi prin complicitatea celor care asigură filtrele de constituționalitate și legalitate, pe tot parcursul de dezbatere și apoi prin „abuz de putere”sunt adoptate, este evident că, odată cu intrarea lor în circuitul civil prin producerea efectelor juridice, unele persoane vor fi vătămate într-un drept al lor ori într-un interes legitim.  Este un drept constituțional consacrat faptul că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,  printr-un act administrativ, se poate adresa instituțiilor competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Contestarea legalității acestor norme juridice, în funcție de stadiul în care acestea se află, se poate realiza astfel:   

1.   În cazul proiectelor de lege, adoptate de parlament, obiectul controlului de constituţionalitate, a priori, îl pot constitui legile ordinare şi legile organice iar solicitările, în vederea sesizării pentru controlul constituționalității legilor, înainte de promulgare, așa cum este reglementat de dispoziţiile art.146 lit.a) teza întâi din Constituţie şi de art.15-18 din Legea nr.47/1992, se pot face către:

– Preşedintele României, care în baza prevederilor art. 77 din Constituție, înainte de promulgare, poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii sau poate solicita verificarea constituţionalităţii ei;

– Preşedinţii celor două Camere, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care potrivit art.25 lit.c) din Legea nr.304/2004, privind organizarea judiciară, se constituie în Secţii Unite pentru sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, Avocatul Poporului iar solicitarea se face în baza prevederilor art. 59 din Constituție, un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau un număr de cel puţin 25 de senatori  iar sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective.

Nu pot face obiect al controlului de constituţionalitate, reglementat de dispoziţiile art.146 lit.a) teza întâi din Constituţie, legile în vigoare, proiectele sau propunerile legislative şi nici amendamentele.

Sunt de asemenea stabilite termene legale, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului, iar în cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de 2 zile.

Până la data dezbaterilor, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului pot prezenta, în scris, punctele lor de vedere. Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura primului-ministru.

Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite şi poartă atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate.

Dacă este adoptată o Decizie, prin care se constată neconstituţionalitatea legii, aceasta se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru precum și Preşedintelui României, pentru a se evita promulgarea unei legi declarate neconstituţionale, iar în cazul în care s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate, pentru ca Preşedintele să poată promulga legea în termen de 10 zile de la data la care i-a fost comunicată decizia Curţii.

În caz de constatare a neconstituţionalităţii legii, potrivit art.147 alin.(2) din Constituţie, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

2.   În cazul proiectelor de lege adoptate, promulgate, publicate și intrate în vigoare, pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, solicitarea poate să fie ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, așa cum prevede art. 29 din Constituție precum și Legea 47 din 1992, astfel:

- excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă;

 - sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora;

- dacă excepţia este inadmisibilă instanţa respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale iar încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile;

Este absolut necesar ca excepția, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

3.   De asemenea, în baza prevederilor articolul 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE),  se pot solicita, prin intermediul instanțelor naționale, răspunsuri la întrebările preliminare, adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) și care să ofere interpretări cu privire la dreptul UE sau să se pronunțe cu privire la validitatea sau interpretarea unui act al instituțiilor UE iar Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

 Cele mai frecvente tipuri de cauze sunt:

• interpretarea legislației (hotărâri preliminare) – instanțele naționale ale țărilor UE sunt obligate să garanteze aplicarea corespunzătoare a legislației europene, dar există riscul ca instanțele din țări diferite să interpreteze legislația în mod diferit. Dacă o instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unui act legislativ al UE, aceasta poate să solicite opinia Curții de Justiție. Același mecanism poate fi utilizat și pentru a determina dacă un act legislativ sau o practică națională este compatibilă cu dreptul UE;
• sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) – orice persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea instituțiilor UE sau a angajaților acestora poate introduce o acțiune împotriva lor prin intermediul Curții.

În oricare din acțiunile de mai sus trebuie menționat și evidențiat faptul că o restricționare a liberei prestări a serviciilor de jocuri de noroc pot fi acceptate numai ca măsuri excepționale, prevăzute în mod expres la articolele 51 și 52 din TFUE, sau dacă acestea pot fi justificate în conformitate cu jurisprudența adoptată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), de motive imperioase de interes general.

CJUE a recunoscut de altfel o serie de motive imperioase, de interes general, cum sunt obiectivele de protecție a consumatorilor și de prevenire atât a fraudelor, cât și a incitării la cheltuieli excesive cu jocurile de noroc, precum și necesitatea generală de a menține ordinea publică. Nivelul și sistemul prin care se asigură veniturile fiscale ale bugetului de stat nu se numără însă printre motivele menționate la articolul 52 din TFUE și nu constituie un motiv imperios de interes general. Toate restricțiile, recunoscute de normele europene, pot servi la justificarea necesității autorităților naționale de a avea o marjă discreționară suficientă pentru a determina cerințele impuse de protecția consumatorilor și de menținerea ordinii publice în ceea ce privește tipul de serviciu oferit în acest domeniu.

Jurisprudența europeană solicită, de asemenea, ca astfel de prestări de servicii și restricțiile impuse și care pot rezulta din abordarea normativă trebuie să determine o reducere reală a posibilităților de jocuri de noroc și să fie aplicate în mod coerent și sistematic tuturor ofertelor de servicii din domeniu. În măsura în care autoritățile incită și încurajează consumatorii să participe, în beneficiul finanțelor publice, la loterii, la jocuri de noroc și la pariuri, nu pot invoca, pentru a justifica restricțiile, probleme de ordine publică ce conduc la necesitatea de a reduce posibilitățile de pariuri. Restricțiile trebuie aplicate fără discriminare și trebuie să fie proporționate, respectiv să fie adecvate pentru realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Procedura de acordare a unei licențe trebuie să respecte principiul egalității de tratament și pe cel al nediscriminării, precum și obligația de transparență care decurge din acestea.

În acest context, autoritățile române, prin reglementările speciale ale jocurilor de noroc, pot să restricționeze sau să limiteze furnizarea de servicii de jocuri de noroc, doar pe baza obiectivelor de interes public, pe care încearcă să le protejeze, însă trebuie să demonstreze că măsura în cauză este adecvată și necesară, având datoria de a demonstra că obiectivele de interes public sunt urmărite în mod consecvent și sistematic.

Față de aspectele relevate, putem observa cu ușurință faptul că autoritățile române, în mod conștient, prin abuz de putere, au considerat că punerea în practică a unor politici referitoare la ordinea publică și protecția consumatorilor pot să fie extinse și asupra unor restricții suplimentare.

Potrivit jurisprudenței constante, motivele de ordin pur economic, precum promovarea economiei naționale în dezavantajul libertăților fundamentale, precum și motivele strict administrative, precum efectuarea controalelor sau colectarea de statistici, nu pot constitui motive imperative de interes public.O măsură ar trebui să fie considerată adecvată a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit numai dacă reflectă cu adevărat o preocupare pentru atingerea obiectivului respectiv într-un mod coerent și sistematic, de exemplu atunci când riscurile similare legate de anumite activități sunt abordate în mod comparabil și atunci când orice excepții de la restricțiile în cauză sunt aplicate în conformitate cu obiectivul declarat. În plus, măsura națională ar trebui să contribuie efectiv la realizarea obiectivului urmărit; prin urmare, în cazul în care aceasta nu are niciun efect asupra justificării invocate, aceasta nu ar trebui să fie considerată adecvată.

Mai jos câteva exemple, din jurisprudența Curţii de Justiţie, în ceea ce privește respectarea prevederilor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cu referire la:

1. Articolul 16 – Libertatea de a desfăşura o activitate comercială

Acest articol se întemeiază pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie, care a recunoscut libertatea de a desfăşura o activitate economică sau comercială (a se vedea Hotărârea din 14 mai 1974, în cauza 4/73, Nold, Rec. 1974, p. 491, punctul 14; şi Hotărârea din 27 septembrie 1979, în cauza 230/78, SpA Eridania şi alţii, Rec. 1979, p. 2749, punctele 20 şi 31) şi libertatea contractuală (a se vedea, printre altele, Hotărârea în cauza 151/78, Sukkerfabriken Nykřbing, Rec. 1979, p. 1, punctul 19; Hotărârea din 5 octombrie 1999, în cauza C-240/97, Spania/Comisie, Rec. 1999, p. I-6571, punctul 99), precum şi pe articolul 119 alineatele (1) şi (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, care recunoaşte libera concurenţă. Acest drept se exercită, bineînţeles, cu respectarea dreptului Uniunii şi a legislaţiilor naţionale. Acest drept poate fi supus restrângerilor prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă.

2. Articolul 54 – Interzicerea abuzului de drept

Acest articol corespunde articolului 17 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

„Nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această convenţie.”